Serbia este utilizată ca refugiu de către cetățeni străini care sunt urmăriți de autoritățile judiciare din statele lor de origine. Printre cazurile evidențiate într-o analiză a presei din Balcani se numără și cel al fostului deputat român Sebastian Ghiță, care a beneficiat de azil în Serbia după ce s-a stabilit acolo. Acesta este vizat de mai multe anchete penale în România, inclusiv pentru suspiciuni de corupție, fiind inclus într-o listă de cetățeni care au găsit protecție pe teritoriul sârb.
Analiza realizată de Radio Europa Liberă și preluată de publicația sârbă Vreme subliniază că tratatele bilaterale de extrădare nu asigură întotdeauna predarea persoanelor. Există multiple obstacole, precum posesia cetățeniei duble, limitările specifice prevăzute în tratatele dintre state și diverse circumstanțe politice. Aceste elemente pot împiedica atât continuarea proceselor penale, cât și executarea efectivă a unor condamnări deja pronunțate de instanțele de judecată din țările de proveniență.
Un exemplu relevant este cel al lui Svetozar Marović, fost președinte al uniunii statale Serbia și Muntenegru, condamnat pentru corupție în Muntenegru. Deși există un acord care permite predarea pentru infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, autoritățile de la Belgrad au refuzat extrădarea sa. Un alt caz este cel al lui Novak Đukić, fost general al armatei Republicii Srpska, condamnat în Bosnia și Herțegovina la 20 de ani de închisoare pentru crime de război. Belgradul a refuzat extrădarea sa, invocând cetățenia sârbă.
Situația este similară și în cazul lui Cvetan Vasilev, om de afaceri bulgar acuzat de deturnarea unor sume mari de bani, care a obținut azil politic în Serbia după șapte ani de la fuga sa din Bulgaria. În regiune, se înregistrează și cazuri în Bosnia și Herțegovina, unde frații Zdravko și Zoran Mamić au evitat predarea către Croația, beneficiind de cetățenia locală. De asemenea, Serbia nu recunoaște independența Kosovo, fapt ce complică procedurile pentru persoane precum Milan Radoičić, vizat de autoritățile kosovare.
Acordurile de extrădare încheiate în regiune începând cu anul 2010 permit, sub anumite condiții, și predarea propriilor cetățeni. Totuși, există limitări importante, precum imposibilitatea aplicării tratatelor pentru fapte comise înainte de intrarea lor în vigoare sau lipsa acoperirii pentru infracțiunile de război. Spre deosebire de aceste proceduri complexe din Balcani, statele membre ale Uniunii Europene utilizează mandatul european de arestare, un mecanism care simplifică și accelerează procesul de predare a persoanelor urmărite penal.
În contextul regional, lipsa unui mecanism de extrădare unitar și simplificat, similar cu cel european, permite prelungirea proceselor juridice pentru ani de zile. Obstacolele politice și interpretările juridice ale acordurilor bilaterale transformă adesea procedurile de extrădare în dispute diplomatice lungi. Astfel, prezența unor tratate oficiale între statele din Balcanii de Vest nu reprezintă o garanție certă pentru executarea sentințelor sau pentru cooperarea judiciară eficientă.