Cadrul legal care reglementează guvernanța întreprinderilor publice din România, prin amendarea excesivă a OUG nr. 109/2011, a devenit un instrument care prioritizează interesele de patronaj politic în locul eficienței economice. Cele aproximativ 33 de modificări aduse actului normativ au creat un sistem prin care mecanismul de extragere a rentelor se poate conserva, transformând reglementarea într-o recalibrare birocratică a unui model instituțional captiv. Această evoluție legislativă îndepărtează România de standardele internaționale stabilite de OECD.
Autoritatea pentru Monitorizarea și Evaluarea Întreprinderilor Publice (AMEPIP) este prezentată ca fiind incapabilă să își îndeplinească misiunea din cauza limitărilor operaționale. Cu un efectiv de aproximativ 88 de posturi, această structură trebuie să monitorizeze un portofoliu de 1400 de întreprinderi publice, o sarcină imposibil de gestionat fără o digitalizare avansată sau inteligență artificială. În plus, există o confuzie normativă între funcțiile de monitorizare și cele de evaluare, ceea ce limitează capacitatea reală de control a autorității.
Sistemul de recrutare a administratorilor de companii de stat este criticat pentru că înlocuiește profesionalizarea cu politizarea. În loc de utilizarea firmelor independente de recrutare, conform modelelor occidentale, România utilizează comisii de selecție în care influența ministrelor sau a autorităților locale este predominantă. Această structură, formată din reprezentanți ai AMEPIP și ai ministerelor tutelare, transformă procesul de selecție într-o simplă formalitate pentru decizii politice deja luate informal.
Procesul de selecție este complicat de o „șicană birocratică” ce include cerințe neprevăzute de lege, precum depunerea dosarelor în format letric. Această practică este considerată o metodă de a descuraja candidații de bună credință, având în vedere costurile și volumul imens de documente solicitate. De asemenea, utilizarea unor formulare non-reglementate, care conțin întrebări redundante sau capcane administrative, contribuie la eliminarea arbitrară a unor candidați care dețin experiența necesară.
Guvernanța corporativă este afectată și de o inflație de raportări obligatorii, care nu aduc o transparență reală, ci doar o povară administrativă. Întreprinderile publice sunt obligate să întocmească peste 14 raportări anuale, o cerință care nu ține cont de dimensiunea sau profitabilitatea firmei. Această birocratizare este accentuată de impunerea unor comitete consultative, precum cele de audit sau de risc, care sunt doar forme de mimetism instituțional fără capacitate reală de a reduce hazardul moral.
Reglementările privind guvernanța întreprinderilor publice în România se încadrează într-un context de reforme structurale care vizează adesea alinierea la normele europene. Totuși, implementarea legislației precum OUG nr. 109/2011 sau HG nr. 639/2023 relevă dificultăți majore în aplicarea standardelor de transparență și profesionalism cerute de partenerii internaționali.