Analiza efectuată de profesorul Marin Voicu, fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pune sub semnul întrebării echilibrul puterilor în România. Deși Constituția desemnează Parlamentul ca fiind unica autoritate legiuitoare a țării, Guvernul utilizează frecvent ordonanțele de urgență pentru a stabili reguli cu putere de lege. Studiul examinează această practică legislativă pe o perioadă extinsă, cuprinzând anii 2004 până în octombrie 2026, evaluând dacă urgența mai reprezintă o excepție sau o metodă de guvernare.
Conform datelor prezentate în document, volumul ordonanțelor de urgență a fost semnificativ în ultimii ani. În anul 2020, când a izbucnit pandemia, s-au înregistrat 226 de ordonanțe, cifra fiind de 192 în 2022 și 156 în 2024. În total, pentru perioada 2021–2024, analiza consemnează un număr de 624 de OUG. Autorul subliniază că, deși crizele sanitare, economice sau energetice explică parțial acest volum, utilizarea acestor acte a fost intensă atât de către guvernele minoritare, cât și de către cele susținute de majorități parlamentare largi.
Procedura de adoptare a ordonanțelor de urgență poate genera probleme de control parlamentar, deoarece măsurile pot produce efecte înainte ca Legislativul să decidă dacă le aprobă sau le respinge. Constituția prevede că, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță în cel mult 30 de zile, ordonanța este considerată adoptată și trimisă la cealaltă Cameră. Totuși, studiul descrie situații în care procedura parlamentară a durat ani de zile, ceea ce ridică semne de întrebare privind eficiența controlului asupra actelor adoptate de Guvern.
O altă metodă de evitare a dezbaterilor clasice este angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. În acest scenariu, proiectul este considerat adoptat dacă Guvernul nu este demis printr-o moțiune de cenzură în termenul constituțional. Deși această procedură păstrează natura de act al Parlamentului, ea elimină dezbaterea și votul obișnuit. Autorul avertizează că o eventuală reducere a numărului de OUG ar putea fi compensată prin utilizarea mai frecventă a acestui mecanism de angajare a răspunderii.
Impactul acestor decizii legislative este direct pentru cetățeni, afectând capacitatea persoanelor și a firmelor de a-și cunoaște drepturile și obligațiile. Modificările fiscale de la final de an sau schimbările legislației justiției pot îngreuna planificarea economică și socială. Marin Voicu propune implementarea unor măsuri precum stabilirea unui termen final pentru aprobarea ordonanțelor, sub rezerva încetării efectelor acestora, limitarea angajării răspunderii și crearea unei evidențe publice mai clare a actelor aflate în Parlament.
În cadrul sistemului juridic românesc, ordonanțele de urgență sunt instrumente de excepție destinate situațiilor care nu pot aștepta, însă utilizarea lor constantă poate altera procesul legislativ standard. Controlul parlamentar asupra acestor acte este esențial pentru menținerea separării puterilor, însă lipsa unor termene fixe pentru decizia finală a Camerelor poate duce la o aplicare prelungită a unor reguli fără un fundament de dezbatere publică completă.