Vechimea unei datorii nu garantează automat prescrierea acesteia, deoarece recuperarea sumelor depinde de respectarea unor termene legale și de absența unor cauze de suspendare. Avocatul Bogdan Buneci explică faptul că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție doar dacă creditorul nu își exercită dreptul în intervalul prevăzut de lege. Conform art. 2.500 din Codul civil, dacă acțiunea nu este pusă în mișcare în termenul legal, creditorul nu mai poate recurge la instanță pentru executarea obligației prin constrângere.
Termenul general de prescripție este stabilit de art. 2.517 din Codul civil la trei ani, însă există și alte perioade aplicabile. În funcție de natura dreptului sau a obligației, legea poate prevedea termene de zece ani, doi ani sau chiar un an. Calculul acestui interval începe, în mod regulat, din momentul în care obligația devine exigibilă, adică de la data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască nașterea acestuia sau când părțile au stabilit în contract data restituirii.
Datorii către stat sunt supuse unor reguli distincte față de termenul general de trei ani. Potrivit art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, precum impozitele, taxele sau contribuțiile, se prescrie în cinci ani. În ceea ce privește amenzile contravenționale, aplicarea se prescrie în șase luni de la săvârșirea faptei, iar executarea sancțiunii este limitată dacă procesul-verbal nu este comunicat în maximum două luni.
Prescripția poate fi întreruptă sau suspendată prin mecanisme prevăzute de Codul civil. Întreruperea, reglementată de art. 2.537, are loc prin acte precum plata unei părți din sumă sau recunoașterea datoriei de către debitor, anulând perioada scursă și resetând un nou termen. Suspendarea, prevăzută de art. 2.532, oprește temporar cursul prescripției fără a anula timpul acumulat anterior, reieșind calculul după încetarea cauzei care a determinat suspendarea.
În cazul în care creditorul deține un titlu executoriu, acesta poate solicita executarea silită a datoriei. Procedura poate include urmărirea veniturilor, a conturilor bancare sau a bunurilor debitorului, inclusiv valorificarea unui imobil pentru acoperirea creanței. Înainte de a ajunge la instanță, părțile pot negocia o înțelegere, cum ar fi eșalonarea plății, însă dacă acordul nu este respectat, creditorul are dreptul de a continua demersurile de recuperare conform legii.
În sistemul juridic român, Codul civil și Codul de procedură fiscală constituie pilonii care reglementează modul în care obligațiile financiare devin sau încetează să fie exigibile. Aceste reglementări asigură un echilibru între dreptul creditorului de a-și recupera banii și necesitatea de a nu lăsa creanțele să rămână în suspans pentru perioade nedeterminate, oferind un cadru predictibil pentru tranzacțiile civile și fiscale.