Rețeaua de informatori a Securității a fost construită în România comunistă începând cu anul 1947, având ca scop eliminarea „dușmanilor partidului”. Prin intermediul acestui sistem de control, regimul a reușit să instaleze una dintre cele mai dense rețele de supraveghere din întregul bloc estic. Documentele studiate de CNSAS indică faptul că, în anii '80, existau sute de mii de informatori activi, deși numărul exact rămâne imprecis din cauza distrugerii unor arhive în decembrie 1989.
Metodele de recrutare au evoluat de la violența fizică și brutalitatea utilizată până în 1960, la tehnici mai subtile și profesionale după anul 1965. Informatorii erau împărțiți în categorii, de la „persoane de sprijin” sau „informatori necalificați”, care colectau date elementare, până la informatori profesioniști și rezidenți. Rezidenții erau persoane bine pregătite sau atașate ideologic, provenite din aparatul de partid, capabile să coordoneze rețele și să țină locul ofițerilor de Securitate în anumite situații operative.
O mare parte din recrutări se baza pe „sentimente patriotice” sau pe dorința de a obține beneficii, însă existau și cazuri de recrutare prin constrângere sau șantaj. Această ultimă metodă era aplicată frecvent asupra foștilor deținuți politici, membrilor partidelor burgheze sau a celor cu antecedente penale. Totuși, din cauza scăzutului nivel de încredere în sursele obținute prin șantaj, Securitatea a început să favorizeze cointeresarea, care reprezenta aproximativ 90% din totalul recrutărilor de surse.
Delațiunile erau utilizate nu doar pentru supravegherea ideologică, ci și ca instrument de răzbunare personală între vecini, colegi sau chiar membri ai familiei. Securitatea a încurajat astfel aceste răfuieli la locul de muncă sau în mediul social pentru a stimula orgoliile și a asigura stabilitatea sistemului. Informatorul putea fi orice, de la simpli vânzători până la directori sau scriitori, fiind obligat să păstreze secretul colaborării chiar și în fața propriilor rude.
În schimbul serviciilor prestate, partidul oferea recompense materiale și privilegii sociale la care restul populației nu putea aspira. Acestea includeau promovări profesionale, transferuri preferențiale, locuințe, pașapoarte sau burse de studiu în străinătate pentru informatori sau copiii acestora. Pentru oamenii de cultură, „marele premiu” putea consta în garanția publicării operelor sau în permisiunea de a călători în străinătate, oferind astfel o relație mai blândă cu autoritățile.
Construcția acestui mecanism de supraveghere a avut un impact profund asupra structurii sociale a României, lăsând în urmă o traumă socială de lungă durată. Rețeaua de informatori a transformat societatea într-un sistem de autocenzură, unde încrederea dintre cetățeni a fost înlocuită de monitorizarea constantă a activităților de către stat.