Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit, la 27 octombrie 2026, că România a încălcat dreptul lui Nicolae Dogar la respectarea vieții private și a corespondenței. Decizia vizează o serie de interceptări autorizate și prelungite de către procuror în anul 2003, în cadrul unei anchete privind infracțiuni economice. Judecătorii au reținut că în acea perioadă au lipsit garanțiile minime de control exercitat de un judecător sau de o altă autoritate independentă asupra măsurilor de supraveghere aplicate.
Cauza a fost declanșată în urma unei anchete pentru infracțiuni economice, în care procurorul a autorizat supravegherea comunicațiilor și prelungirea măsurii la diferite date din 2003. Aceste acțiuni au fost întemeiate pe articolele 91¹ și 91⁴ din Codul de procedură penală, în forma aplicabilă la acea vreme. Conform vechii legislații, articolul 91¹ permitea autorizarea motivată de către procuror a înregistrării convorbirilor pentru o perioadă de maximum 30 de zile, cu posibilitatea de prelungiri motivate de tot 30 de zile.
În analiza încălcării articolului 8, CEDO a aplicat concluziile din cauza Calmanovici împotriva României, subliniind insuficiența garanțiilor legale pentru controlul temeiniciei autorizării. Curtea a considerat că nu s-a demonstrat posibilitatea unui control independent asupra ingerinței în viața privată a reclamantului. Totuși, hotărârea nu declară nelegale toate interceptările și nu reprezintă o evaluare a întregului sistem românesc de supraveghere actual, ci se concentrează strict pe regimul de autorizare de către procuror din acea perioadă.
În ceea ce privește procesul penal, plângerea privind echitatea acestuia, bazată pe articolul 6, a fost declarată inadmisibilă. Reclamantul contestase respingerea unor probe și audierea martorilor, însă CEDO a apreciat că procesul, în ansamblu, a oferit garanții adecvate apărării. Înalta Curte de Casație și Justiție îl condamnase definitiv pe Nicolae Dogar, la 27 mai 2015, la cinci ani de închisoare pentru evaziune fiscală și spălare de bani, sprijinindu-se pe un ansamblu de probe, în special documentare.
Din urma acestei decizii, România trebuie să plătească suma de 1.000 de euro pentru cheltuielile procedurii de la Strasbourg, plus eventualele impozite datorate reclamantului. Constatarea încălcării a fost considerată suficientă pentru repararea prejudiciului moral, restul cerințelor financiare fiind respinse. Plata trebuie efectuată în termen de trei luni, iar în cazul întârzierii, se va aplica o dobândă simplă calculată la rata facilității de creditare marginală a BCE plus trei puncte procentuale.
Regimul de autorizare a interceptărilor în România a suferit modificări legislative semnificative pentru a asigura controlul judiciar. Legea nr. 281/2003 a introdus prevederea ca autorizarea să fie efectuată de către instanță, la cererea procurorului, însă aplicarea acestor noi dispoziții a fost stabilită abia de la 1 ianuarie 2004. Această tranziție legislativă explică de ce măsurile luate în 2003 au rămas sub autoritatea exclusivă a procurorilor, fără supraveghere judiciară directă.