În România, concubinajul nu este reglementat ca instituție de sine stătătoare în Codul Civil, ceea ce implică absența unui regim juridic propriu pentru parteneri. Spre deosebire de căsătorie, simpla conviețuirea nu generează automat drepturi patrimoniale sau succesorale. Această lipsă de statut juridic înseamnă că durata relației, fie că vorbim de 5, 10 sau chiar 20 de ani, nu produce efecte asupra regimului de proprietate asupra bunurilor dobândite de parteneri.
O confuzie frecventă vizează ideea că bunurile devin comune după un anumit număr de ani de conviețuire. În realitate, dacă un partener achiziționează un bun, precum un apartament sau o mașină, și îl trece pe numele său, acesta rămâne proprietatea sa integrală. Chiar dacă celălalt partener a contribuit financiar la achiziție, fără un document oficial care să ateste dreptul de proprietate, acesta nu deține nicio cotă de posesie asupra bunului respectiv.
În cazul în care o relație de concubinaj se încheie, împărțirea unui imobil depinde exclusiv de modul în care este înregistrată proprietatea. Dacă imobilul este trecut doar pe numele unui partener, celălalt nu are drept de proprietate, chiar dacă a plătit ratele unui credit sau a contribuit la renovări. Totuși, conform articolului 669 din Codul Civil, partenerul poate solicita înapoierea sumelor investite, dar are nevoie de facturi și chitanțe care să dovedească plata sumelor.
La capitolul moștenire, concubinul supraviețuitor se confruntă cu o situație juridică dificilă, nefiind considerat moștenitor legal. Spre deosebire de soțul supraviețuitor, concubinul poate moșteni doar dacă există un testament expres, însă drepturile sale sunt limitate de rezerva succesorală a altor categorie de moștenitori. O singură excepție este reprezentată de copiii născuți din acea relație, care au aceleași drepturi de moștenire ca cei născuți în cadrul unei căsătorii.
Declarația notarială de concubinaj este un document utilizat exclusiv în scop probator, nu pentru a crea drepturi patrimoniale. Aceasta servește la dovedirea existenței unei relații în fața unor instituții, dar nu echivalează cu o uniune civilă. Pentru o administrare mai clară a bunurilor, avocații recomandă încheierea unui contract de conviețuire la notar, un instrument care reglementează explicit gestionarea activelor în cazul unei eventuale separări.
În sistemul juridic românesc, statutul persoanelor care trăiesc în concubinaj rămâne unul de fapt, fără un regim de comunitate de bunuri. Această abordare diferă de regimul matrimonial al căsătoriei, unde proprietatea este reglementată mult mai strict. În absența unui contract de conviețuire sau a unei înregistrări comune în actele de proprietate, partenerii rămân vulnerabili în cazul unei eventuale separări sau a decesului unuia dintre ei.