Analiza arhitecturii puterii politice în România pentru anul 2026 evidențiază faptul că instituțiile constituționale iau decizii în mod formal, însă opțiunile lor sunt limitate de interacțiunile dintre partide, administrație, economie și servicii. Corneliu Pivariu, expert în geopolitică și relații internaționale, subliniază că procesul decizional este influențat de actori din presă, universități, organizații civice și parteneri externi. Puterea este definită prin capacitatea de a transforma resursele în acces, expertiza în agendă politică sau conexiunile externe în avantaje interne.
Configurația politică a României este descrisă ca fiind policentrică, existând o coexistență între cooperare și competiție între diverse centre de decizie. Autorul precizează că convergența pozițiilor nu reprezintă întotdeauna o coordonare și că influența nu trebuie confundată automat cu captarea statului. Pentru a identifica captarea, este necesară observarea unui avantaj particular persistent, a mecanismului care îl protejează și a modului în care controlul este neutralizat în sistemul de guvernare.
Criza din 2026 pune în evidență deficiențe structurale precum reprezentarea fragmentată, selecția deficitară a liderilor și dificultatea de a construi majorități durabile. Partidele tradiționale sunt identificate ca fiind surse de patronaj, în timp ce USR este văzut ca un mobilizator de resurse profesionale, fără a confirma însă complet promisiunea competenței prin guvernare. Pe de altă parte, formațiunile suveraniste exprimă nemulțumiri, dar necesită demonstrații de capacitate executivă pentru a fi relevante.
Studiul propune două ipoteze explicative pentru a înțelege blocajele decizionale: „iliberalismul fragmentat” și „înapoierea controlată”. Prima descrie riscul unor centre de putere care pot bloca fragmente ale statului fără a fi responsabile pentru întregul sistem. A doua ipoteză vizează posibilitatea ca blocajele să fie menținute pentru a asigura stabilitatea beneficiarilor și eliminarea alternativelor, dificultatea cetățeanului fiind de a identifica locul real unde se ia decizia.
Deși integrarea europeană și euroatlantică a adus securitate și modernizare, interesele partenerilor nu coincid întotdeauna cu prioritățile naționale. Lipsa unui Proiect de țară care să lege alianțele de obiective pe termen lung în domenii precum energia, tehnologia sau apărarea reprezintă o vulnerabilitate majoră. Consolidarea capacității proprii prin transparența influenței, administrație profesională și partide deschise este singura cale de a transforma rețelele de influență în surse de modernizare.
Contextul politic actual este marcat de procese de consultare pentru formarea Guvernului, în timp ce pe plan extern, securitatea europeană rămâne o temă centrală. În acest cadru, capacitatea de negociere și implementare a deciziilor rămâne o responsabilitate națională critică pentru stabilitatea statului și pentru gestionarea riscurilor geopolitice.