Orientarea politicii externe a României devine un nou teren de conflict în cadrul disputelor politice interne. Dacă anterior discuțiile se concentrau pe relația cu Uniunea Europeană și SUA, actuala luptă politică pare să se schimbe de direcție. În prezent, actorii politici par să fie implicați într-o alegere între Germania și SUA, ceea ce reflectă o nouă dinamica a deciziilor externe ale țării.
Această evoluție amintește de perioadele istorice în care deciziile de guvernare depindeau de interesele externe impuse de puteri străine. Referința este făcută la regimurile fanariote din perioada 1711–1821, când domnitorii erau numiți de Înalta Poartă. Aceștia depindeau de sume mari de bani plătite curții otomane pentru păstrarea tronului, finanțând aceste costuri prin birourile impuse populației românești, într-un model de dependență externă.
Procesul de integrare în structurile occidentale a reprezentat un obiectiv central de la începutul democrației postdecembriste. România a urmărit activ aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, procese care nu au fost lipsite de obstacole. În 1996, țara a fost pusă în stand-by în cadrul NATO, reușind însă integrarea în anul 2004, un succes facilitat de sprijinul oferit de SUA.
Relația cu Statele Unite a fost consolidată prin semnarea unui Parteneriat strategic, care a adus prezența soldaților americani pe teritoriul României. Acest parteneriat s-a încadrat în contextul dorinței de a face parte din Occident. Totuși, contextul actual sugerează că deciziile de politică externă sunt din nou subiectul unor tensiuni politice interne care pot influența direcția strategică a statului.
În perioada postcomunistă, au apărut și teorii privind modul în care marile puteri financiare ar fi orchestrat evenimentele din 1989. Se susține că lichidarea datoriei externe anunțată de Nicolae Ceaușescu în aprilie 1989 ar fi reprezentat un precedent periculos pentru sistemul financiar mondial. Această perspectivă sugerează o complicitate între marile puteri financiare, URSS și SUA, în urma acordurilor de la Malta, pentru a elimina regimul de la acea vreme.
Integrarea României în structurile de securitate și politică externă a fost marcată de o tranziție lungă de la regimul impus de URSS către parteneriatele cu NATO și SUA. Această evoluție a implicat negocierea unor capitole de aderare complexe la Uniunea Europeană și consolidarea parteneriatului strategic cu Washingtonul, elemente care definesc arhitectura de securitate a țării de la sfârșitul secolului trecut.