Declarațiile președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, privind posibila unire cu România au schimbat natura dezbaterii politice, trecând de la un registru istoric și identitar la unul de securitate națională. Într-o analiză recentă, cercetătorul Nicolae Țîbrigan a subliniat că propunerea președintei trebuie luată în serios, deoarece Republica Moldova se află într-un mediu de securitate tot mai periculos. În prezent, statul este utilizat ca un poligon de testare pentru agresiunile Rusiei, fiind supus constant unor presiuni hibride.
Nicolae Țîbrigan explică faptul că motivul principal pentru care Maia Sandu susține acest scenariu este incapacitatea statului de a-și asigura securitatea singur. Spre deosebire de Republica Moldova, România beneficiază de garanția colectivă oferită de articolul 5 al NATO și de statutul de membru al Uniunii Europene. Într-un context marcat de războiul din Ucraina și de încălcările spațiului aerian, un stat mic cu resurse militare limitate caută soluții pentru supraviețuire prin integrarea într-un bloc de securitate stabilit.
Totuși, procesul de unire se confruntă cu obstacole majore, printre care prezența forțelor militare ruse în regiunea Transnistreană, ceea ce încalcă Constituția Republicii Moldova. Cercetătorul enumeră și problema Găgăuziei, menționând că statutul acesteia permite solicitarea ieșirii din componența statului dacă caracterul suveran și independent al Republicii Moldova se schimbă. Orice proces de unire ar necesita o negociere extrem de atentă, bazată pe consimțământul democratic și pe rezolvarea conflictului nesoluționat din est.
Din punct de vedere social, sprijinul pentru unire în Republica Moldova este situat între 38% și 42%, un bazin consistent, dar proiectul politic principal rămâne integrarea europeană. În România, sondajele arată o majoritate de peste 70% în favoarea unirii, însă există o reticență privind implementarea efectivă a acestui pas. De asemenea, există provocări economice semnificative, deoarece integrarea unei economii mult mai mici și mai sărace va genera costuri de convergență care ar putea afecta bugetul român.
Moscova reacționează la aceste discuții prin campanii de dezinformare, prezentând unirea ca pe o „amenințare iminentă” sau o „anexare”. Nicolae Țîbrigan observă că Federația Rusă investește energie comunicațională și fonduri pentru a susține discursuri antiunioniste, utilizând termeni cu încărcătură emoțională puternică. Această strategie vizează menținerea influenței asupra populației și combaterea ideii de apropiere de Occident, prezentând proiectul de unire ca fiind nerealist și lipsit de sprijin popular.
Discuțiile despre unirea Republicii Moldova cu România se încadrează într-un context geopolitic tensionat, unde stabilitatea regiunii este influențată direct de conflictul dintre Rusia și Ucraina. Deși la nivelul Bruxelles-ului acest discurs este considerat legitim atâta timp cât este pașnic, prioritatea oficială rămâne aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Până când unirea nu devine un proiect de stat scris, ea rămâne o opțiune declarativă și un potențial „plan B” pentru securitatea regională.