România a intrat în perioada de după 1989 deținând un capital strategic semnificativ în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord, bazat pe o experiență diplomatică și economică vastă. Acest bagaj include proiecte industriale, servicii petroliere, șantiere și contacte profesionale care puteau fi adaptate noii economii de piață. Pe lângă componenta economică, țara a contribuit la medierea dialogului israeliano-arab și a menținut o cooperare educațională și medicală activă prin burse și formarea studenților străini.
Această bază de acțiune nu a reprezentat o autonomie nelimitată, ci un set de competențe reale mixate cu riscuri politice și creanțe greu de recuperat. Analiza indică faptul că problema principală nu a fost alegerea integrării occidentale, ci lipsa unei articulări între această integrare și o politică proprie de dezvoltare a intereselor în afara Europei. Aderarea la NATO și la Uniunea Europeană a oferit securitate și piețe predictibile, dar nu a eliminat necesitatea de a menține proiectele economice regionale.
Capacitatea de a relua cooperarea prin proiecte complexe a fost limitată de dificultățile de mobilizare a finanțării și de emigrarea forței de muncă specializate. Retragerea României din regiune nu a fost uniformă, variind în funcție de contextul local al fiecărei țări. În Irak, războaiele și schimbarea regimului de contractare au afectat relațiile, în timp ce în Libia, conflictul din 2011 a fost obstacolul major. În Siria, dificultățile de finanțare au apărut înainte de război, iar în Egipt, piața a rămas relevantă.
Evoluția altor actori internaționali confirmă faptul că regiunea rămâne economic relevantă, dar necesită o ofertă completă de servicii. Turcia, China și Coreea de Sud au ocupat spații prin investiții și parteneriate tehnologice, în timp ce companiile occidentale participă la proiecte energetice majore. Polonia este menționată ca un exemplu de succes în a lega promovarea comercială de investiția productivă. Emiratele Arabe Unite au devenit atât o piață, cât și un actor esențial în organizarea rețelelor logistice.
Revenirea României în această zonă nu poate utiliza mecanismele economiei centralizate, ci trebuie să se bazeze pe capacitățile actuale și pe statutul de aliat NATO și membru UE. Sunt necesare consorții de firme, instrumente de garantare a exportului și o colaborare eficientă între administrație, mediul de afaceri și universități. Direcțiile de explorat includ energia, agricultura, logistica, serviciile industriale și soluțiile digitale, prin proiecte concrete care să utilizeze experiența acumulată anterior.
În contextul geopolitic actual, stabilitatea și securitatea regională rămân teme critice pentru actorii europieni. Deși focusul actual se concentrează adesea pe conflictele din proximitatea frontierelor de est, prezența economică în zonele de interes strategic precum Orientul Mijlociu rămâne o componentă a intereselor naționale. Capacitatea de a transforma memoria cooperării de dinainte de 1989 într-o prezență modernă depinde de tehnologie, finanțare și execuție de înaltă calitate.